Vraciul

Vrăjitorul își simțea înțelepciunea desprinzându-se ușor-ușor din creștetul capului, precum o stafie ce nu mai putea să îi stăpânească trupul. Expunerea prelungită în fața globului magic de cristal îl făcea să se simtă în felul acesta. Era de rău augur. Era sigur că obiectul e blestemat, sau cel puțin posedat de un spirit malefic, dar nu se putea descotorosi de acesta. Era legat de acel glob. Uniți printr-o legătură invizibilă.

Vrăjitorul a încercat de-a lungul timpului să îl închidă într-un cufăr, să îl pitească prin locurile cât mai inaccesibile din turnul lui. Însă, nimic nu a funcționat. După câteva ore începea să se gândească incontrolabil la glob, auzind parcă o voce chemându-l la el. Voia să îl privească mai mult decât orice. Era captivat, simțea că nu mai are putere să se lupte cu propriile dorințe.

Nu putea să îl arunce pe undeva, un astfel de artefact magic nu putea să cadă în mâinile nepotrivite. O ființă mai slabă de minte ar putea avea percepția realității permanent distrusă dacă s-ar uita direct în el. Nici nu dorea să se gândească în ce moduri ar fi putut folosi o ființă malefică o astfel de cunoaștere interzisă.

Nici el nu ar fi vrut să aibă acces la această cunoaștere, dacă ar fi avut de ales... dacă ar fi știut de dinainte ce îi va aduce. Dacă ar fi știut de toată spaima tăcută pe care avea să o îndure. O spaimă pe care nu o putea împărtăși cu nimeni. Atâta timp cât anumite lucruri nu sunt spuse acestea nu par reale. A le pune în cuvinte le-ar aduce în realitate, le-ar invoca precum un demon. Toți ne ducem crucile și toți murim cu secretele noastre.

Voia să îl distrugă. Nu era însă sigur de consecințe, de ceva timp tot consulta pergamentele pe care le avea la dispoziție în propria librărie. Căuta disperat o explicație sau o fărâmă de cunoaștere de care să se agațe, iar în tot acest timp globul îi șoptea:

– De mă vei distruge, nu ai face decât să ascunzi adevărul. Adevărul nu poate fi îngropat pe vecie, poți încerca să îl ignori cât dorești, îi va lovi pe toți când se vor aștepta mai puțin. Nu ești egoist în încercarea ta de a te spăla pe mâini de responsabilitățile pe care le implică o astfel de cunoaștere?

– Și cine îți oferă dreptul de a mă implica pe mine în astfel de chestiuni? – tună vraciul aflat la capătul răbdării – . Timp de generații clanul meu a asistat nevoilor oamenilor de pe aceste meleaguri, ridicând blesteme și colecționând artefacte magice. Această bibliotecă a fost construită de generații de magicieni și vrăjitoare, capete de balauri zac rânduri-rânduri pe pereții acestui turn, totul datorită cunoașterii clădite de generațiile precedente. Cu toate acestea, puterea mea e limitată, cunoașterea, arma noastră de bază este întoarsă împotriva noastră. Cu ce aș putea confrunta o cunoaștere care distruge în loc să clădească? Măcar propria minte să mi-o salvez de la această distrugere.

Globul, însă, nu îi mai răspunse. Din lipsa oricărei alte opțiuni, vrăjitorul s-a decis să alunge spiritul ce poseda artefactul prin intermediul unui exorcism. Vraciul începu să ardă ierburi și tămâie în timp ce murmura o incantație, ca pe o rugăciune. Cuvintele lui antice ordonau globului să își arate forma reală,. Incantația devenea din ce în ce mai rapidă și mai greu de înțeles, cuvintele erau împinse de întreaga lui voință. Prin puterea ei sălbatică, reuși într-un final să spargă globul într-un nor cristalin, a cărui formă strălucitoare prinse viață și începu să îi grăiască:

– Eu sunt forma ideală a globului, prin voința ta M-ai revelat.

– Îmi vei îndeplini trei dorințe? Spuse ironic vraciul.

– Eu te pot ajuta să obții ce îți dorești, dar ai grijă la dorințe, căci doar dorința ta nestăpânită te-a adus aici.

După o scurtă pauză de gândire, vraciul își scutură capul, s-a recules și a continuat:

– Spirit orbitor, spune-mi, ce te-a înrobit în acel glob de cristal?

– Vracii ca tine, prin credință M-au înrobit, strâns, diluat și șlefuit în globuri ca să Mă poată cuprinde. Mănunchi cu mănunchi M-ați prefăcut în această anominație după chipul și asemănarea voastră animalică.

– De aceea ne prinzi în mrejele hipnotizante ale suferinței? De aceea ne arăți doar suferință? Suferință pe care nu o putem schimba?

– Vă arăt doar ce produceți. Schimbarea este în întregime în mâinile voastre, dar este mai ușor să Îmi pervertiți imaginea și să vă mințiți că este doar vina Mea.

– Cine ești?

– Sunt cine crezi că sunt. Fie în forma asta, fie în orice altă formă. Sunt peste tot și nicăieri, în mintea fiecăruia. Sunt oglinda voastră, M-ai readus la forma ideală și nu Mă mai poți privi. Când reflectam întunericul nu-ți puteai rupe privirea.

– Ești Dumnezeu?

– Numele nu este important, nu cred că te-ar ajuta să mă numești astfel, te vei împiedica înainte de a porni.

Vraciul rămăsese fără cuvinte din nou, lua o mică pauză și continuă:

– Oh, mare spirit înțelept, cum am putea să te servim mai bine?

– Vă serviți numai pe voi. Eu sunt aici să vă servesc.

„Deci nu este Dumnezeu”, își spuse vrăjitorul. „Mai bine așa, comunicarea cu divinul este puțin peste competențele mele”. Vraciul își lua inima în dinți și continuă:

– Dacă nu te putem servi, atunci ce rost avem pe lume?

Chiar în acel moment, chiar înainte să poată primi un răspuns, entitatea briliantă se risipi în neant, de parcă întrebarea o făcuse să dispară. După câteva momente de liniște vraciul se întrebă câți alți vrăjitori stau în propriul lor turn și se uită în globurile de cristal. Oare câți din ei s-au uitat în spatele acestora. Îi compătimea pe cei din rândul cărora a făcut și el parte, cei seduși de glob. De cei care au participat la același ritual ca el se simțea legat, întrebându-se dacă pe undeva un alt vrăjitor a găsit răspunsul.