Pomelnic

„Taică-tu a murit, vino repede. Condoleanțe!”

Nu simt. Nu știu ce.

Cine a murit? Ce s-a schimbat?

Nu judec ce nu știu.

Media vita in morte sumus...

Moartea nu distruge – îngheață. Mortul rămâne așa cum e. Etern.

De-a pururea și în vecii vecilor... Biserica geme – plină. Se îmbulzeau. Îl plângeau. Îl cunoșteau? Cine este acel cineva? Este persoana ce a trăit? Este amintirea lor? Este amintirea mea? Este cel ce șade în sicriu?

Eu sunt Cel ce sunt.

Bocetele calde radiază capela. Scrâncetele de jale au să pogoare Duhul Sfânt. Căința noastră îl va sălta în Paradis. Amin.

Să mori e simplu, să trăiești e greu. Să trăiești cu tine însuți, cu ce a fost, cu cine ești... cu cine sunt? Am făcut bine? Nu îmi pare rău, ar trebui să îmi pară?

Ce înseamnă sufletul unui om pus în balanță? A fost drept? Am fost drept cu el? Timpul înghețat nu se mai schimbă. Am făcut amândoi cât ne-a dus capul – nu multe. Destinele noastre au fost despărțite pe vecie.

Despărțire nu chiar eternă. Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine lași să moară, nu te lasă în pace. Fantoma regelui Hamlet ne blesteamă. Strămoșii noștri supraviețuiesc terorizând prezentul:

„De ce nu ai copil? Nu m-aș fi mutat niciodată cu o femeie înainte de căsătorie. Ești prea tânăr să fii așa morocănos. Astea nu sunt probleme adevărate...”

Cu el a murit și speranța. Speranța de iertare. A preferat să plece crezând că îl urăsc. L-aș fi iertat imediat, doar să o fi cerut. Nu s-a înjosit. Țâncii nu merită scuze. Boșorogii nu vor lecții de viață. Le știu deja pe toate.

Au trăit prin tot, prost, dar au trăit. Dacă ar fi fost altfel nu ar mai fi trăit atâta. Nu știm noi cum era pe vremea aialaltă, pe lumea aialaltă. Era altfel, dar la fel – bine pentru unii, rău pentru alții. Și-ar fi dorit să vedem și noi prin ce au trecut, dar mai bine că nu. Competiția jegului, cine a trăit într-o mizerie mai mare? Nu te pui cu moșnegii, ăia le-au prins pe amândouă – campionii gunoaielor și al suferințelor, orice altă problemă e un fleac.

Pe timpurile celelalte se făcea școală, nu ca acum. Știau toți mai mult de-o grămadă. Ai carte ai parte – noi muncim nu gândim. Două lumi – la fel, dar altfel – ecoul timpului. Suntem oglinda greșelilor lor – oglinda lui Caliban.

Nu am fost niciodată potrivit pentru a duce mai departe moștenirea domnului tată. Leneș, superficial și needucat – așa am rămas până la final. Am trișat în viață – nu am urmat calea bătută, am rătăcit prin locuri sălbatice și am turbat. Acum urlu la lună, urlu să mă audă.

– Cum e cu școala? – mă întreba el.

– Bine.

– Te mai duci?

– Da – i-am răspuns ezitant.

– Iar ne minți. Când o să îți vină mințile la cap? Alegi doar calea cea mai ușoară. Nu poți să nu ai o școală, ne faci de râsul curcilor, ce or să zică vecinii?

Vecinii au murit înainte, n-au mai zis nimic. Calea ușoară a fost grea, dar am răzbit spre disperarea lui. După asta nu am mai putut vorbi de aproape nimic.

– Ce faci, ce mai citești? – mă întreba el.

– Sunt bine, un scriitor bulgar. Tatăl lui era grădinar.

– Ah, drăguț. Ce muzică mai asculți?

– Mozart, Haydn, clasici-clasici.

– Ai mai fost pe la vreun muzeu?

...

Astea erau conversațiile noastre – discuții de suprafață, frumoase și aseptice. O pictură drăguță, o poezie frumoasă, o muzică duioasă, totul e dulce – diabetic, să îți cadă dinții. Mi-aș fi dorit să pot să îi spun:

„La dracu’ cu tot frumosul ăsta! Hai să vorbim de urât – de cine ești tu de fapt? Și de ce până la vârsta asta nu ne cunoaștem unul pe altul?”

Nu am făcut asta. Nu ar fi rezolvat nimic. Ar fi pornit doar un alt scandal tâmpit. Nu e flacără, nu e foc – jarul arde lent. Pământul rece stinge focul – ține iadul dedesubt. Acum nu mai e, ci a fost. Frumosul a fost, acum nu mai e nimic.

Nu știu cine, dar știu ce a fost – scriitor. Scria una-alta, nimic cunoscut, nici măcar pentru mine. Am urât scrisul lui fără măcar să pun ochii pe el. Am refuzat să îl citesc. Cum poți scrie fără să confrunți ce ai în suflet? Cum poți să (mă) creezi superficial? Nu m-am lăsat înfiat de o operă surogat. Creația este o frântură, nu o extensie.

„Sunt un monstru diform născut împotriva voinței mele. Am fost conceput greșit și acum trăiesc împotriva propriei firi. De ce a fost risipit darul vieții pe mine?”

De ce este viața doar suferință? De ce purtăm cu mândrie crucile sau acceptăm tacit ordinea naturală? Acceptă suferința – e calea spre iluminare. Rămân în întuneric. Vreau să mă revolt, să mă răzvrătesc împotriva mamei natură.

Sunt fericit în ciuda ta, târfă. Sunt gol. Sunt omul invizibil. Pot să strig și nu mă aude nimeni. Când eram mic îmi plăcea să mă joc de-a spionul – mă furișam să ascult la ușă. Tata stătea la discuții în sufragerie cu ușa închisă, eu îl cunoșteam prin glasul lui purtat de fumul de țigară – ca o stafie.

Prizonierii circumstanțelor, sclavii poveștilor – nu scăpăm până nu le încheiem, ne trebuie finalul. Povestea e proastă – finalul o salvează. O cheie cu care să încuiem ușa în urma noastră – să nu mai intre monștrii peste noi.

Cine bate la ușă? O să mă prefac că nu sunt acasă – o să mă lase în pace. Nu pot să deschid așa oricui. Lasă că or să mai vină ei și altă dată. Am nevoie să fiu singur. Abandonați-mă odată...

Este nedrept să stai în tocul ușii atâția ani – nici plecat, dar nici acasă – tot timpul în drum. Ce înseamnă asta? Ce înseamnă orice? Poate nu a însemnat nimic. Mi-au rămas doar cărțile lui amintire acum. Oare ne găsim pe acolo? Am nevoie de răspunsuri – e un moment potrivit. Am ajuns acasă, mi-am aprins o țigară. Îl iau la citit.

Nimic.