Livrarea

Era o zi ca orice altă nenorocită de zi. Va veni una când nimeni nu va mai spune poveștile noastre, cine ar vrea să audă despre cum Dumnezeiescul Ahile a plătit rata la bancă? sau despre cum Frodo a adus plus valoare companiei?

Petre nu își făcea iluzia că povestea lui o va scrie cineva, știa că face o muncă de rahat pentru o leafă de rahat. La urma urmei cui îi pasă? În fiecare dimineață pornea cu un pufăit magic ce îi făcea zilele ceva mai suportabile. Câteva pufuri de dimineață, câteva pufuri de seară. Un adevărat remediu homeopatic. Pentru ce? Nu știa prea bine ce maladie încerca să își vindece, important era doar că funcționa. Nimeni nu se duce la doctor dacă nu îl doare nimic. Pufurile lui alungau durerea și orice amintire legată de aceasta. Nimic altceva nu îl ajuta, a încercat alternativele: s-a dus o lună la sală, și-a făcut curat în apartament, a cumpărat cursuri, toate au fost doar o alinare temporară, un placebo, o iluzie.

Casa lui, orașul lui, erau toate alcătuite din cele patru elemente naturale: plastic, sticlă, metal și beton. Cel mai special element dintre acestea era plasticul: bani de plastic, haine de plastic, emoții de plastic, fețe de plastic, creiere de plastic, sâni de plastic. În această adevărată lume a plasticului și-ar fi dorit să fie și el de plastic. Să supraviețuiască mii de ani după ce și-a pierdut întrebuințarea, dacă a avut vreodată una, să existe în perpetuitate, ca un herpes. Nu își dorea acest lucru pentru că ar fi crezut că existența lui este superioară altora, ci pentru a le face viețile amare celor care aveau astfel de considerente morale. Voia să fie ca un graffiti pe o clădire veche, o amintire constantă a imperfecțiunii și mizeriei pe care mințile elitiste refuză să o cuprindă cu mintea. Și el exista atunci, în acel moment, chiar dacă era invizibil pentru restul lumii. În disperarea sa cu care privea în străfundurile cosmosului, își dorea să fie remarcat de privirile dezgustate ale celor din jur. Și chiar dacă pentru un moment avea a captura atenția cuiva, știa că aceștia vor face cale întoarsă, sau vor privi prin el ca printr-o pubelă de la marginea drumului.

O zi nouă, comenzi, comenzi. Toți vor lucruri, dar nimeni nu vrea să se ducă să și le ia, câteva gesturi din degete și hocus-pocus, îți apare totul la ușă, tot ce îți dorește inimioara, dacă te ține portofelul de plastic sau de metal. Banii de plastic, comenzile transmise prin cabluri de plastic și sticlă, trăia într-o eră a alchimiei moderne. Totuși, Petre se simțea pierdut printre aceste tranzacții. Slujba lui era să satisfacă dorințele nobilimii, celor care aveau mai mult, alchimiștilor mai desăvârșiți, care, prin îndeletnicirea lor supranaturală, puteau manifesta oricare element primordial după propria voință.

„Ding! Sclavete, comanda!” se auzi o notificare robotică adresată lui Petre. Acesta, dintr-o dorință de răzvrătire prin umor absurd își trecuse numele de familie drept fiind Sclavete, părându-i-se o descriere succintă și exhaustivă a fișei postului. Sclavete, bineînțeles, nu era numele lui real, dar în lumea vitezei nimeni nu își mai bate capul cu aceste detalii birocratice, întregul proces se rezuma la o privire scurtă aruncată cazierului (dacă și aia) și o semnătură. Gândurile lui Petre nu erau, însă, tocmai cu el, erau în locuri îndepărtate, departe de această bucată blestemată de piatră. „Pe acestă peatră, îmi voi construi biserica”, își spuse acesta.

„Ding! Sclavete, comanda! Este totul în regulă?”, repetă insistent vocea electronică, care îl aduse înapoi pe Pământ pe Petre Sclavete. „Da, ho”, își spuse el, verificând detaliile comenzii, era o comandă expres, din punctul A în punctul B, detaliile comenzii: a se livra de urgență, rog seriozitate și discreție, plata la livrare. „Seriozitate și discreție e numele meu mic, mi se spune Petre Seriozitate-și-discreție Sclavete, Petre Ssssclavete pe scurt”, spuse el pe un ton ironic, ne-băgând de seamă restul celorlalte persoane de pe stradă. Avea o senzație ciudată când vorbea singur, dar nu mai avea această jenă puerilă. Când era copil își imagina cum venea ambulanța să îi ducă la ospiciu pe toți dilii care umblau pe drumuri, realitatea este că ăștia nu te-ar băga în seamă nici dacă i-ai implora în genunchi să îți rezerve o cameră cu perne pe pereți. Totul este relativ, era sigur că existau mult mai multe pericole publice într-o clădire de birouri decât într-un ospiciu, toți trăind cu gândul că următorul raport ar putea fi cel care îi va face să plonjeze în cap.

Petre se consola cu gândul că el, cel mai probabil nu va muri din voință proprie. Soarta lui era atât în mâinile bicicletei lui uzate, cât și a altor șoferi cel puțin la fel de demenți ca el. Cui pe cui se scoate, dacă era să moară lovit de mașină, își dorea să fie inconvenient pentru toată lumea: rude, șofer, cunoscuți, prieteni. Voia să fie lovit în weekend, în ajunul unei vacanțe în străinătate, șoferul să aibă un copil mic acasă, iar nevasta lui să fie însărcinată cu al doilea. Să se adune cu toții la sicriul lui, să se jelească, să constate pierderea unui om cumsecade ca el, căci, la urma urmei, a lăsat tot timpul loc de bună ziua. Înmormântare lui voia să fie scumpă, să aibă caviar în pomană și să îi angajeze apropiații lui minim două bocitoare profesioniste. Pe șoferul vinovat să îl dea urmașii lui în judecată, să-l ia mama dracului, trebuie maximizat numărul de vieți distruse din așa o pățanie.

Petre fu nevoit să așeze aceste tânguiri înapoi pe raftul gândirii de pe care le luase, acesta ajunsese în punctul A, unde scană un cod în aparat, acesta bipăi scurt și deschise un raft mare de unde trebuia să ia pachetul, era o cutie foarte ușoară, nu părea să fie mare brânză înăuntru, o livrare de aer. „Rog seriozitate și discreție”, îi răsună memoria. „Hai că dacă e mahoarcă m-am aranjat, îl fac pierdut, ce ar zice? Ce s-a furat? O să cheme poliția să investigheze jaful verdețurilor misterioase?”.

A închis Petre sertarul, a dat din pedale să o ia din loc, ar fi dorit să reia șirul gândurilor lui filosofice, dar aceasta a fost întrerupt de un sunet pleznit și de un zornăit metalic pe asfalt. Se dădu jos și constată cum lanțul lui de la bicicletă a decis să își pună capăt suferințelor. „A crăpat, oare eu când? Mă tot sparg, dar nu mă crap”, își spuse el. „Dumnezeii mă-sii, aia e, o leg de copac și vin mâine după ea, dacă o fură tot câștigat sunt, măcar nu trebuie să plătesc taxa pe deșeuri. Nu o să o fure nimeni, nici de pomană nu ar lua-o.”. S-a dus, a legat-o de copac și a înghețat puțin pe gânduri. „Ăsta o fi semn să fur pachetul? Dacă îmi închid contul ce fac? Va trebui să vând din ea, iar la ce noroc am io m-o prinde un gabor, m-oi duce la închisoare și ajung să fiu explorat erotic de colegul de celulă. Poate așa voi găsi dragostea absentă din viața mea, în îmbrățișarea dulce a fărădelegii.”

Petre inspiră adânc și încercă să își adune mintea împrăștiată. „Aia e, întreb pe grupul de livratori, poate mă ia și pe mine cineva cu mașina”. A tastat stângaci un mesaj prin care a cerut ajutorul cuiva, iar ca prin minune s-a oferit cineva să îl ajute. „Aiii, drăcia asta chiar îți îndeplinește orice dorință. Binecuvântați fie zeii silicoanelor astea!”, spuse savantul lui interior. Peste puțin timp se ivi și caleașca magică: un coteț japonez pe roți galben, fost taxi, cu becuri LED în culori stridente montate pe interiorul acesteia în stilul unei discoteci comunale. Nici nu a avut timp să se întrebe prea bine ce și cât a fumat de fapt, ca fusese întrerupt de claxonul lui modificat ce suna ca tema din filmul „Nașul”. S-a urcat grăbit în mașină.

– Tu ești Petre, nu? Spuse șoferul.

– Da eu sunt - spuse el încercând să pară treaz. Vă mulțumesc mult pentru ajutor! - adăugă el cu un zâmbet tâmp.

– Nu trebuie să mă iei cu «dumneavoastră» - spuse acesta pe un ton de șmecheraș de cartier. Eu sunt Tavi, dar prietenii îmi spun T.J. Nici nu apucă bine să proceseze americănismele lui, combinate cu mașina discotecă ce mirosea puțin a scrumieră, că acesta fu pus din nou în gardă de șoferul acestuia:

– Ia zi, Petre. Tu știi de ce au femeile voie să conducă?

Întrebarea îl lăsă mai prost ca de obicei, a avut însă noroc și aceasta fu una retorică:

– Ca să nu mai comenteze de pe bancheta din spate.

Mintea lui Petre lucra la capacitatea maximă (atât cât se putea în acel moment), își dădu seama că ar trebui să râdă și reacționă cât de repede a putut, totuși sesizabil târziu:

– Haha, așa e TeeJay, bine zici.

– Haha, glumesc și eu, nu o lua în nume de rău, mai râdem și noi că e pe gratis. Sper că nu ești cu d-ăștia, eu te-am văzut așa mai de gașcă.

– Care ăștia?

– Ăștia de se supără la glume, nu mai ai voie să zici nimic. Eu mai fac și taximetrie, s-a suit una la mine azi spre dimineață, se uita la mine de zici că am omorât pe cineva când am făcut o glumă.

– A, da?

– Da, să mor de te mint. Era și o glumă bună: Femeile și bărbații din ziua de azi nu se mai iau din dragoste, ci din ură: ambii urăsc sărăcia. Nici nu apucă bine să o proceseze gluma că șoferul a scos de nicăieri un fluier de petrecere și a suflat în el. Petre a scos un râs puternic și puțin fals. Gândul îi fugi la pachet și îl luă puțin panica. Nu știa ce e în el și se afla în mașină cu acest om foarte ciudat, care putea să jure că este parte dintr-un experiment al serviciilor secrete. Poate voia să îl spele pe creier să asasineze un dictator sud American. Indiferent cine era acest TeeJay și care erau intențiile lui, era îngrijorat.

– Iară sparg ăștia aici? Uite-i cum pun alte borduri, alți bani aruncați, spuse T.J.

– Niște nenorociți!

T.J se aprinse.

– A dracu’ pielea pe ei, dacă erau pe vremea lui Tepeș, uite aici ce le făcea – scoase un pușcoci de plastic și apăsă pe trăgaci. După veneau turcii și pac – scoase un mic iatagan de plastic și îl învârti în aer.

Petre a scos din nou râsul lui fals pentru a își ascunde suspiciunile. Poate l-au răpit și drogat extratereștrii, poate tot ce s-a întâmplat în seara aia era un vis indus de ei pentru a masca răpirea. Dimineața următoare va trebui să se caute de probe, văzuse un documentar despre asta la un moment dat. Măcar de l-ar fi răpit definitiv și nu ar trebui să se întoarcă la muncă.

– Așa e mă Petre, rumânii sunt tot rumâni, mai furăm puțin-puțin fiecare să ne ajungă la toți. Unu fură cimentul, altul fură contractul, altul fură fondurile din taxe, altul nu plătește taxele. Prin rotunjire facem să iasă bine.

Șoferul scoase un fluier de plastic și începu să sufle în el:

– Zic să îi arestăm bă Petre, că ne fură și boii de la bicicletă, uite-l pe milițianul ăsta, nu s-ar auto sesiza.

Petre nu a avut mult timp să reacționeze sau să spună ceva, asista neputincios la nebunia cronică al unui concetățean. Șoferul opri în dreptul polițistului care se prefăcea că dirijează circulația. Petre înlemni, gândurile lui erau doar la colet, la ce e în el, poate îi va opri gaborul să îi percheziționeze, i-ar găsi drogați cu acte în regulă, i-ar da exemplu la copiii din școli, să le arate și lor nivelul competitiv de prăjeală unde te-ar putea aduce ambiția.

– Domnule Agent, arestați-i pe ăștia că ne fură țara. Au scos șinele alea bune de oțel adevărat să ne pună niște tinichele care să ruginească mai repede. Este datoria dumneavoastră să îi arestați pe acești trădători de neam.

Agentul de poliție avea o privire obosită și sătulă de viață, se întoarse către fereastra șoferului și îi spuse:

– Băi băiețaș, eu zic să îi dai drumul repede de aici că dacă te caut la mașina asta nu mai ai permis nici să iei metroul. Hai valea!

Șoferul indignat, dădu să plece ușor, dar nu înainte să aibă un ultim cuvânt de spus către agent:

– Nenorociților, voi doar îi apărați pe ticăloșii aștia. Nici o secundă nu vă gândiți la binele poporului.

Șoferul i-a mai tras două înjurături și demară în viteză. Petre deja rostea tatăl nostru. Dacă era arestat măcar nu mai trebuia să plătească chirie, îi părea totuși rău că era un criminal atât de incompetent că nu apucase să vândă nimic, nu făcuse niciun ban din asta. Își făcuse o promisiune că dacă ar avea să scape din această situație, va vinde cel puțin cinci kilograme de ingrediente de cofetărie înainte să se pensioneze în celulă. Poate viața de pușcăriaș nu era așa rea. Auzise că unii oameni se adaptează așa bine că nu vor să mai plece. „Sigur or fi lucruri mai rele pe lume”, își spuse împăcat. Din spatele lor se iviră niște girofare, sirena urlă scurt și tăios, șoferul trase pe dreapta. „Cum le explic eu polițiștilor că nu îl cunosc pe nebunul ăsta? Sunt la el în mașină, taxi nu e, ar trebui să primim și un premiu pentru cei mai retardați traficanți din lume... pardon, re...duși, înceți? Dar înseamnă același lucru”. Călătoria lui prin propriile gânduri autocenzurante a fost întreruptă de un alt agent de poliție care i se adresă șoferului.

– Bună seara, agent de poliție Dumitrescu, actele la control vă rog.

– Bună seara, de ce m-ați oprit?

– Mergeați cam tare și am înțeles că vă ocupați și de obstucționarea justiției. Mi-a spus colegul pe stație.

– Cu cât mergeam și în ce mod am obstrucționat justiția?

– L-ați întrerupt pe colegul meu din a își exercita atribuțiile lui de a coordona fluxul traficului, punând astfel în pericol siguranța publică. De asemenea, ați perturbat liniștea și ordinea publică prin injuriile dumneavoastră. Fiți mulțumit că nu o considerăm o faptă de ultraj. Actele, vă rog, a insistat acesta.

Din portofelul șoferului luci scurt o legitimație oficială. I-a dat șoferul actele, le-a luat la el în mașină, s-a uitat polițistul prin ele, s-a întors.

– Știți că nu aveți voie să aduceți modificări neomologate vehicului dumneavostră?

– Sunt în interiorul autovehiculului, dacă îmi puteți spune exact ce prevederi legale am încălcat vă plătesc cu cel mai drag amenda.

Polițistul a văzut că se pune cu un nebun, de speriat nu prea puteau să îl sperie, iar dovezi pentru toate faptele descrise probabil nu aveau suficiente. Legitimația magică pare să îl fi domolit pe agent.

– Mda, circulați mai cu atenție, spuse scurt agentul, înmânându-i actele și întreptându-se spre mașină.

– Ia, fii atent la asta, spuse șoferul aprinzând stația veche din taxi.

Stația bâzâi și se auziră două voci din ea:

– I-ai dat amendă? I-ai luat permisul?

– Ce amendă să îi dau cretinule? Nu ai văzut că era jandarm?

Șoferul răse copios, Petre răse și el copios, mașina porni ușor de pe loc. În apropierea casei lui Petre, îl străfulgeră un gănd și spuse:

– Nu te supăra, TeeJay, dar ai avea cum să mă lași pe aici?

– Nu mă supăr Petre, gata, te-ai săturat de mine?

– Nu, nici pomeneală, dar aici stau și lasă că mă ocup de pachetul ăsta singur, nu te mai incomodez. Deja m-ai ajutat destul pentru o seară, spuse Petre sincer.

– Sigur, încuviință T.J oprind mașina.

– Mulțumesc mult pentru tot!

– Ne mai vedem Petre,,nu te lua prea în serios, o viață avem cu toții, trăiește-o fericit.

Petre se dădu jos din mașină, așteptă să plece și se decise să deschidă în sfârșit coletul. Însă, în el nu erau droguri, ci ambalaje de plastic peste ambalaje de plastic, de toate tipurile și de toate formele. Petre, pus în fața faptului împlinit nu a putut decât să râdă sincer și copios.