Întrebări

Întrebări am, căci, dacă aș avea răspunsuri, nu aș dori să le divulg nimănui. Rezultatul unei probleme nu ajută la nimic dacă demonstrația acesteia este greșită. Un răspuns corect la o întrebare proastă poate fi mai dăunător decât absența lui completă. Cu toții ne imaginăm că, pe parcursul vieții noastre, am ajuns la niște adevăruri fundamentale și indubitabile legate de lumea care ne înconjoară, ne este foarte greu să acceptăm că întreaga premisă de la care am pornit ar putea fi greșită, iar că tot șirul logic care a decurs din ea ar putea fi nimic mai mult decât o pierdere de timp.

Este greu să accepți că ți-ai pierdut timpul, mai ales dacă privești greșelile drept pierderi de timp. Eu am greșit, mult și frecvent, am susținut anumite persoane și anumite idei de care acum nu sunt mândru. Am greșit crezând că tăcerea este de aur și că este mai bine să nu articulezi anumite lucruri din frică. Pe de-o parte o frică de a greși, pe de altă parte o frică de repercusiuni din partea celor lezați de adevăr. Nu îmi doream să rostesc cuvintele, care, aidoma unei incantații magice ar transforma ideile în realitate, căci, odată rostite cuvintele nu le mai poți retrage. Ca într-un basm, dacă rostim numele lui Rumpelstilzchen dobândim putere asupra lui, dar am avea încredere în propriile persoane să folosească puterea responsabil? Sau am încerca să stârpim fiecare pitic magic care ne iese în cale?

Răspunsurile sunt ușoare doar dacă întrebarea e proastă, de câte ori nu am sacrificat rigurozitatea unui răspuns pertinent de dragul unuia rapid? Câte gânduri au murit înainte să fie duse până la sfârșit pentru că nu îndeplineau acest standard de practicabilitate? Câte lucruri nu au fost scrise pentru că nu are cine să le citească? Dacă rezultatul este singurul care contează, poate nici nu merită să ajungi la el. Dacă aș putea să mă teleportez în lume, care ar mai fi frumusețea călătoriei? Frumusețea drumului pitoresc către o soluție este distrusă de autostrada barbară a eficienței moderne. Pe autostradă îți este greu să observi frumusețea munților și a lanurilor de grâu, este greu să admiri florile sălbatice și norii de pe cer, îți este greu să miroși ploaia și iarba proaspăt tăiată.

Când mergi cu o astfel de viteză îți este greu să încetinești și să te abați de la drumul ce se întinde înainte, să explorezi locuri noi și să dobândești experiențe alături de oameni noi. Noul este înfricoșător de necunoscut (cel puțin când nu îl poți stăpâni) și îți este mai comod să stai închis în propria odaie și să tânjești la ideea că un bătrân înțelept te va chema la aventură, decât să pornești haihui de capul tău în căutarea propriei povești. Ne temem de propria poveste, nu ne dorim ca ea, prin virtutea faptului că este legată de propria noastră persoană, să fie una proastă. De frica naufragiului și scufundării, o ținem tot înainte în infinitatea oceanului, mai bine să fim pierduți pe mare decât pe o insulă de canibali, niciun paradis tropical sau comoară îngropată nu merită astfel de riscuri.

Navigând în astfel de călătorii, ajungi să petreci foarte mult timp singur, în mintea ta, atât de mult timp încât începi să te întrebi dacă nu care cumva ești cu adevărat singur și unic în gândire, raționament și amintiri. Simplele momente în care împărtășești cu altă persoană o amintire veche, de mult strămutată în adâncurile minții tale, îți aduc o bucurie imensă și îți amintesc de existența propriei umanități, te reaprind ca pe o flacără vie, pasională, care va fi stinsă din nou de lacrimile vărsate la gândul vremurilor de mult apuse.

Am greșit când, din mânie și ură am ales să întorc spatele lumii ce mă înconjoară și să îmi fac pierdute gândurile prin propria minte, odată pierdute ele parcă nici nu au existat. Am aruncat cât am aruncat gândurile în toate colțurile minții mele, ca într-o mansardă plină de vechituri, nu le găseam un loc în afara ei. Ușor-ușor, mansarda s-a umplut, iar acum, pentru a îmi repara greșeala, va trebui să fac curat și să valorific vechiturile pe care le-am îndrăgit din totdeauna.

Problema vechiturilor este că nu foarte mulți le îndrăgesc, lucrurile nu trebuie să fie nici prea noi, cât să fie înfricoșătoare, nici prea vechi, cât să fie demodate, totul trebuie să fie contemporan, ancorat în prezent și să fie pe placul fiecăruia. Dar, ca în orice, lucrurile ușor de acceptat și adoptat în masă sunt cele lipsite de expresie, timide și non controversate, lucruri atât de lipsite de definiție cât nu găsești nimic, absolut nimic pozitiv ori negativ, de spus despre ele. Totul este steril și funcțional, lipsit de adiții nenecesare, totul vine în nuanțe de gri, parcă îți vine greu să adaugi o pată de culoare pe lângă, ar strica balanța delicată a treptelor de gri și nu ne-am dori ca acest lucru să fie deranjant.

Lumea pare să uite că atunci când amesteci prea multe culori rezultatul este inevitabil monocrom. În loc să apreciem unicitatea și expresivitatea fiecărei culori, alegem să le amestecăm pe toate ca într-o ciorbă, cuminte și ușor de digerat. Dar, în această lume a ciorbei la conservă, parcă ar merge ceva organic făcut din dragoste și nu din obligație. Este greu să te opui cu adevărat când suntem cu toții ca niște trestii în bătaia vântului. Este dificil să rămâi ferm și să spui răspicat în ce crezi și să nu îți remodelezi gândirea în funcție de audiență, doar de dragul de a o face mai ușor de înghițit.

Cum putem răspunde sincer la întrebări, când de la noi este așteptat un anumit răspuns? Fiecare audiență are răspunsul ei, nu îți poți expune adevărul gol-goluț, nuditatea acestuia îi va orbi și oripila pe toți, totul trebuie îmbrăcat în haine iscusit croite pentru a fi pe gustul lor. Prezentarea trebuie să fie bună, nu ideea, lozinca trebuie să sune bine, cu cât e repetată mai mult, cu atât sună mai bine. Lozinca devine o incantație, un mesaj secret ațintit către alți inițiați, această parolă îți va intra în străfundurile minții, iar, dacă va căpăta destulă putere va mistui orice nu vei putea stăpâni. Câte cărți nu au fost arse de barbarismul a mai puțin de cinci cuvinte? Câte civilizații nu au fost îngenunchiate de cuvinte mioape și emoționante, cauzatoare de psihoze colective?

Proclamăm cu toții aceste idei revoluționare, nemaiauzite și neînțelese, scopul final al protestului nostru nefiind niciodată clar. Când nu ne este bine începem să ne dorim ceva nou, chiar dacă nu îl putem privi cu ochii minții. Suferința de acum e mai apăsătoare și mai urgentă decât cea din viitor. Ne dorim să facem parte din lupta cea dreaptă, iar într-o lume de orfani fanatismul ne va fi tată, iar dacă nu putem avea alte îndeletniciri, vom perfecționa meșteșugul distrugerii și demolării.

Flacăra revoluției va arde tot, indiferent de intențiile piromanului, iar acest foc mistuitor va putea fi stins doar cu sânge. Nicio gândire rațională nu mai poate calma spiritul ucigași care a pus stăpânire pe oameni, tot griul din lume se va închega în alb și negru, iar pe această nou-născută tablă de șah, noii regi își joacă nemilos partida. Jocul nu se joacă pe lozinci, ci pe victorie, orice piesă va fi sacrificată în numele acesteia.

Mulți s-ar alinia pentru a avea șansa de a fi niște martiri eroi din cadavrele cărora va fi construită Lumea Nouă. Sunt o piesă pe această tablă fără voia mea, pot doar să privesc cum în jurul meu sunt sacrificate nenumărate piese din pricina ambițiilor unor monștri senili, care ne pun arma în mână și ne pun să luptăm pentru o lume în care nu avem ce apăra. Am fost cu toții victimele urii și nepăsării lor, cu toții ne-am pierdut locul în lume din cauza spațiului pe care aceștia îl ocupă în ea. Cu toate acestea, adevărul terifiant este că nu putem niciodată scăpa vreodată din acest ciclu infinit, dacă tot ce facem este să înlocuim tiranii între ei. Desigur, trebuie să ne opunem tiraniei, măcar de dragul de a nu fi striviți de ea.

Întrebarea care ne rămâne atunci este: între două idei proaste care este cea mai bună?