Cei trei purceluși

Au fost o dată ca niciodată trei purceluși. Doi dintre aceștia erau băieți: niște purcei enormi, albi de Banat, toată viața lor și-au petrecut-o la ferma bătrânului Mitică. Aceștia au trecut prin mai multe ierni împreună și, chiar dacă nu împărtășeau tot timpul aceleași valori sau filosofii de viață, fiecăruia din ei îi aducea un sentiment de încredere și confort prezența celuilalt.

Nicolas era un purceluș blând și inofensiv, își dorea să aibă un oarecare aport de prietenie cu toate animalele de la fermă, chiar dacă amabilitatea și bunele lui intenții nu erau tot timpul reciprocate. George, în schimb era un purceluși foarte mândru, acesta era puțin mai în vârstă decât Nicolas și văzuse ceva mai multe lucruri la viața sa. George preluase asupra sa un rol de mentor in ceea ce îl privea pe Nicolas, iar Nicolas, în inocența lui naivă, îl vedea deseori ca pe un frate mai mare. Certurile celor doi porneau deseori din cauza aerelor de superioritate pe care adesea le avea George în ceea ce privea starea gospodăriei. George se credea un adevărat Napoleon în domeniile administrației moșiei Mitică, iar, indiferent de problemă, se vedea direct lezat și atacat de acțiunile bătrânului, spre exasperarea calului Mișu și motanului Bălan.

Într-o bună zi de vară, un val de zvonuri și șușoteli lovi gospodăria, după ce motanul Bălan l-a auzit pe Moș Mitică vorbind cu soția sa, Tanti Silvia, despre cum nepoții lor le-au trimis niște bani să mai ia un porc. Vestea se răspândi peste tot în curte, ajungând inclusiv și la restul porcinelor din ogradă.

• Ce veste incredibilă, ce bucurie, un nou prieten, un alt suflet care sa ne țină de urât! exclamă Nicolas.
• Sper doar să își câștige existența prin această curte, spre deosebire de alții, necheză calul Mișu.
• Mangaliță sau alb de Banat, cal de povară sau cal arab, tot la cheremul lui Moș Mitică sunt toți, bufni motanul Bălan.
• Nu m-aș entuziasma așa tare în locul tău, Nicule, grohăi George, vezi că mangalițele sunt ciudate, sunt păroase și tuciurii, nu pot să îți descriu mirosul lor. Aș păstra o oarecare distanță de ea, nu mi-aș dori să te văd sălbăticindu-te, noi avem cultura și valorile noastre, mangalițele stau cel mai bine la ele acolo.
• Vai, dar nici nu ai cunoscut-o încă, cum poți să fii atât de sigur că așa va fi?
• Nicule, Nicule, eu sunt trecut prin viață, am văzut cum decurg lucrurile pe aici prin gospodărie, nu e un loc bun pentru mangalițe, le-am mai văzut pe aici în treacăt, nu rezistă mult. Una două, încep să se plângă, cer să fie tratate într-un anumit fel, mai și mănâncă mult și nu produc nimic.
• Dar doar pentru că sunt diferite, nu înseamnă că este un lucru rău.
• Se vede că nu ai avut de a face cu ele, tinere purceluș, dar ce să îi faci? Tu ai fost ținut în puf toată viața, nu ai cum să știi adevărul, ia de îi ascultă pe aștia mai bătrâni, că doar nu am trăit degeaba. Mangalițele vor doar să le dai, sunt bune doar de cerșit, dar lasă că are ac de cojocul lor Nea Mitică.
• Scuză-mă pe mine, măi, pățitule, oi fi eu mic și prost, dar ce are de a face Nea Mitică?
• Vezi, tu, flăcău, mangalițele sunt făcute să servească omul, de fiecare dată când mi-a fost dat să văd o mangaliță prin gospodărie, nu cred că am văzut-o trecând de iarnă, una-două vine Moș Mitică și o face nevăzută. Așa este orânduirea pe aici, așa le-a fost lor dat să ducă așa, căci, trebuie să fii făcut ceva greșit să le facă dispărute chiar pe toate Moș Mitică, o fi ceva malefic în sângele lor.
• Dar George, tu niciodată nu ești mulțumit de starea gospodăriei și pare că tot timpul ești la cuțite cu Nea Mitică.
• Lasă că o să vezi tu, spuse nervos George.

Nicolas asculta, dându-și ochii peste cap, debitările pline de ură și dezgust ale lui George. Mai târziu, în ziua următoare, se pogorî asupra cocinii Nea Mitică cu o nouă porcină: purcelușa Sara, o mangaliță, brunetă, bătrânică, cu plete lungi și crețe, precum valurile mării și cu o atitudine la fel de furtunoasă.

• Bine ai venit la ferma noastră, ne bucurăm mult să te avem aici, spuse Nicolas cu entuziasm.
• Ferma voastră sau a lui Moș Mitică? întrebă, dezarmant, Sara.
• Ferma tuturor... răspunse confuz Nicolas
• Nu îți răci gura de pomană Nicule, eu ți-am zis că astea sunt niște ciudate, nici nu a ajuns bine că a și început, o necioplită și o grobiană, pufni George.
• Oh, verișorii mei, dar nu voit-ai a vă frustra, eu nu sunt aici din propria mea voință, de aceea doresc a vă deschide și vouă ochii, doresc să vă fac să vedeți condiția în care trăiți, lamentă Sara.
• Nicule, hai că asta e bună, deja a început să ne insulte stilul de viață
• Nu doresc a vă insulta, verii mei, dar nu putem să plecam capul și să ne rostogolim la orice comandă a Omului. Omul se joacă cu destinul nostru, îl preface și îl desface în ce își dorește el, fără să țină cont de dorința noastră. Cine a oferit acest drept Omului? De ce voința lui ar fi mai presus de voința noastră?
• Ce drept ai de a critica omul? întrebă nervos Nicolas, dacă nu ar fi Omul, unde am fi noi? Încerci să ne seduci, să ne faci să ne îndoim de propria noastră cultură și civilizație. Fără om nu am fi aici.
• Omul, omul, verii mei, dacă omul are puterea de a mă stârpi pe mine, ce vă face să credeți că voi sunteți în siguranță? Ar trebui să ne revoltăm acum, uniți, cât putem, să dărâmam pereții cocinii în care ne aflăm astăzi pentru a avea loc paradisul de mâine, jeli Sara.
• "Omul a dat, omul a luat, fie numele lui binecuvântat", spuse George cu evlavie. Oricum, ai foarte mult tupeu să vii aici neinvitată și să începi să dai ordine pe aici. Cu ce drept faci tu asta? Te consideri mai presus decât tradițiile noastre gospodărești? Este dezgustător comportamentul tău, dacă nu dorești să te integrezi, întoarce-te de unde ai venit. Dacă omul ar vrea să ne stârpească, atunci de ce suntem aici?
• George are dreptate, noi am trăit conform acestor reguli timp de generații de porci, până acum ne-a fost foarte bine, ești binevenită în ograda noastră, dar în schimb ar trebui să dai dovadă de puțină modestie și să încerci să adopți cultura și tradițiile acestei cocini. Ești binevenită să îți păstrezi părerile și obiceiurile, atâta timp cât nu deranjezi.

Sara se resemnă, cei doi nu aveau urechi să audă, în inima ei, însă, păstra o fărâmă de speranță, speranța că în al unsprezecelea ceas, la un moment dat, se va produce un eveniment revelatoriu și, cei trei, împreună, vor putea zdrobi lanțurile aurii ale servitudinii lor.

Timpul trecea, Moș Mitică se îngrijea de gospodăria lui, ba chiar i-a tuns pletele Sarei pentru a o proteja de căldura dogoritoare ale lunilor de vară, aducând, astfel, un baraj de șicane și insulte din partea lui George:

• Scroafă nerecunoscătoare, cum îndrăznești să te revolți împotriva celui care te ocrotește și îngrijește? Voi mangalițele sunteți bune doar de cerșit, nimic din ce vi se oferă nu e îndeajuns. Las că Moș Mitică e sus și vede.

Sara îl ura pe George, ura acestuia îi alimenta ura ei, aceasta fiind amplificată de influența pe care George o avea asupra lui Nicolas. Tot trecând timpul, Sara încercă să se apropie și ea de Nicolas:

• Nicu, nu sunt nebună, oamenii mănâncă porci, am văzut asta la ferma precedentă, știu sigur că Moș Mitică ne-a adus aici doar ca să ne îngrașe și să ne mănânce.
• Nicule, ce trebuie să se întâmple să te convingi că scroafa asta e dusă? Ți-am zis de la bun început: așa sunt ei, nu ai ce să le faci decât să stai departe de ei.
• Dacă ar fi vrut să ne mănânce, de ce nu a făcut-o până acum? De ce să aștepte? Întrebase Nicolas.
• Doar pentru că nu știu motivul acestei așteptări, nu înseamnă că nu este adevărat, nu ați mai văzut porci dispărând din ogradă? Ce credeți că li s-a întâmplat? Spuse exasperată Sara. Am auzit cu urechile mele cum generații de purceluși au fost căsăpite la fosta fermă. Cred cu tărie că mi-a venit vremea și mie, am văzut multe până acum, am dorit și eu să ignor, la rândul meu, dar destinul este inevitabil.
• Eu cred că i-a mutat Moș Mitică, nu are niciun sens să ne hrănească zi de zi doar ca să ne căsăpească la un moment dat, el tot timpul a fost blând cu noi. Poate și ceilalți purceluși au fost mutați la altă ferma, ca tine. Nu ai de unde să știi. De asemenea, ce te face să crezi că Moș Mitică este ca foștii tăi stăpâni? Îl cunosc de o viață întreagă și nu mi-a greșit niciodată, suspină Nicolas.

Trecură vara, trecură toamna și ușor-ușor a început să se resimtă gerul iernii. Sara era din ce în ce mai resemnată în ceea ce o privea, dar, cu toate acestea, sufletul ei era plin de tristețe, știa că destinul avea să se repete la infinit, nu a reușit să rupă lanțul. Gândul sfârșitului ei era oarecum confortabil, măcar moartea v-a purifica blestemul cunoașterii interzise, nu v-a mai simți nevoia și vinovăția născută din dorința de a împărtășii această gnoză. Într-o zi rece de iarnă, profeția acesteia se împlini, fără fanfară, fără ceremonie, doar rutină precisă și calculată.

Restul gospodăriei a putut doar să constate dispariția acesteia, Moș Mitică fiind discret în ceea ce privește acest obicei, dorind să le ofere animalelor acestora un sfârșit demn și lipsit de suferință. Era un om bătrân, iar puterile începeau să îl părăsească și pe el, spera, ca măcar o parte din această milostenie de care dădea dovadă să se întoarcă și asupra lui, atunci când îi va veni momentul.

• În sfârșit a dispărut, exclamă George, care pentru prima dată în memoria recentă părea entuziasmat și fericit. Ferma asta nu a dus-o așa de bine ca acum de ani de zile, bine că a dispărut.
• Dacă avea dreptate? tresări palid Nicolas.
• Moartă, coaptă, nu mă interesează, bine că a plecat, avem și noi pace în sfârșit în această cocină.

Nu apucase să își termine bine ideea că se ivi și Moș Mitică, puțin abătut și resemnat, a deschis portița cocini și a șoptit pe sub mustață: "George, hai ca e timpul". George, nu mai putea de bucurie, se întreba cum o să îl răsplătească Moș Mitică pentru loialitatea de care acesta a dat dovadă, crezând că aceștia în sfârșit au ajuns la acest consens:

• Să ne revedem cu bine, Nicule, mă duc cu Moș Mitică să îmi ofere răsplata, poate, dacă ai noroc o să ai și tu parte de aceasta.

Nicolas era paralizat de frică, parcă în mintea lui, în sfârșit s-au aliniat gândurile, momentul revelator l-a străfulgerat, dar, însă, era mult prea târziu. Dacă s-ar fi decis să dărâme zidurile cocinii în prima zi în care au fost avertizați, forța celor trei ar fi fost suficientă. Ar fi fost vară, poate chiar ar fi avut timp să își găsească un adăpost, și chiar dacă ar fi fost să moară în această iarnă, ar fi preferat să moară în libertate, măcar de ar fi văzut și el locurile de care îi mai povestea motanul Bălan: balta din împrejurimi, peștii care înotau în ea, mlaștina de lângă ea. Tânjea după o zi dogoritoare de vară în care să se tăvălească în acel nămol, fără griji, departe de gândurile negre ce îi acaparau mintea.

• Nicolas, hai că e timpul